“Rhapsody in Blue”, compusă de către George Gershwin, încadreaza precum o coperta muzicală “Manhattan-ul “ imaginat de Woody Allen. Pe glissando-ul clarinetului de la început, filmul se deschide cu o serie de imagini reprezentative pentru New York, ce formeaza un caleidoscop alb-negru. Puncte de reper precum stadionul de baseball al celor de la New York Yankees și clădirea Radio City Hall , dar și reclamele ademenitoare de pe Broadway sunt elemente citadine care “respiră“ sub linia orizontului newyorkez străpunsă de zgarie-nori, si “ dansează“ frenetic pe ritmuri de jazz.
Într-un interviu acordat revistei New York Magazine, Woody Allen recunoaște că nu există o amintire pe care o prețuieste mai mult decât descoperirea Manhattanului în timpul copilăriei sale. Comapră Times Square-ul cu o țară a minunilor și descrie cu candoare reprezentațiile lui Duke Ellington din Paramount Theatre. Aceste amintiri îi permit regizorului să numeasca New York-ul “ orașul meu “. Poate tot aceste amintiri sunt responsabile de idealizarea si romantizarea orașului, realizate prin juxtapunearea libera a imaginilor ca intr-un album foto personal. Este un procedeu cinematografic care ne permite sa ne scufundam in mediul redat pe ecran, mediu deloc artificial. Astfel,ni se reamintește că momente de intimitate exista și într-un malaxor urban zgomotos.
Într-un interviu acordat revistei New York Magazine, Woody Allen recunoaște că nu există o amintire pe care o prețuieste mai mult decât descoperirea Manhattanului în timpul copilăriei sale. Comapră Times Square-ul cu o țară a minunilor și descrie cu candoare reprezentațiile lui Duke Ellington din Paramount Theatre. Aceste amintiri îi permit regizorului să numeasca New York-ul “ orașul meu “. Poate tot aceste amintiri sunt responsabile de idealizarea si romantizarea orașului, realizate prin juxtapunearea libera a imaginilor ca intr-un album foto personal. Este un procedeu cinematografic care ne permite sa ne scufundam in mediul redat pe ecran, mediu deloc artificial. Astfel,ni se reamintește că momente de intimitate exista și într-un malaxor urban zgomotos.
În timp ce Manhattanul se scurge în imagini in fața noastă, auzim vocea abrupt intreruptă de propriile șovăieli a protagonistului Isaac Davis (Woody Allen) care încearca să descrie în termeni cât mai adecvați dragostea sa pentru New York. Pe parcursul filmului o sa obervam că nu incapacitatea verbalizarii sentimentelor este cusurul său principal, ci chiar incapacitatea conștientizării si acceptării lor. Nehotărârea lui Isaac este o indicație suficientă pentru ce ne asteaptă, si anume, familiarizarea cu arhetipul nevroticului newyorkez care se foloseste abil de umorul sarcastic pentru a alunga posibilitatea unei apropieri emoționale autentice.
Acest handicap sentimental guverneaza și viața prietenilor, iubitelor si fostelor soții ale lui Isaac, care sub masca cinismului si a pseudo-intelectualității nu reușesc să se detașeze de greselile trecutului și îsi clădesc relații pe nesiguranțe lăuntrice și lamentări superficiale.
Într-una din primele scene ale filmului, Yale (Michael Murphy) îi destăinuie lui Isaac că are o aventura extraconjugală cu Mary (Diane Keaton), o jurnalistă pe care a cunoscut-o la o petrecere. Toata secvența este abil realizată, cu soția lui Yale, Emily (Anne Byrne Hoffman) si iubita de 17 ani a lui Isaac, Tracy (Mariel Hemingway) mergând în spatele celor doi pe străzile deloc ostentativ luminate ale Manhattan-ului.Toată confesiunea se petrece de-alungul unei lungi secvențe, Woody Allen refuzând să utilizeze editarea imaginilor , permițand astfel publicului să aiba impresia că este alaturi de personaje ascultând conversația fară sa fie brusc scos din atmosferă. Arătând capacitatea oamenilor de a-și găsi justificari pentru orice acțiune, Yale recunoaște că se urăște pentru micile scăpari extramaritale dar că nu își poate lua gândul de la Mary, pe care o descrie ca fiind o persoană tensionată ce se amagește ușor. Dar la fel de ușor se amagește și el când lasă de înțeles că acestă situație nu putea fi evitată. Prin simplul fapt că acceptă să iasă cu ea, chiar dacă la început într-o atmosferă amicală, ignorând predispoziția sa spre infidelitate ,el nu își neagă promisiunea unei eventuale relații mai serioase.
La rândul lui, Isaac , pedalează pe un iluzoriu teren etic, explicând celorlați, dar mai ales sieși cum este perfect conștient de diferența de vârstă dintre el si Tracy, dar tocmai faptul că o recunoste justifică relația aflată la limita legalitații (încadrata oficial ca ilegală, ea neavând 18 ani). Este perfect savuros cum Woody Allen gășeste în acest element al poveștii contestat de mulți un comic de situație specific, recunoscând amuzat că este mai în vârstă decât tatăl fetei putând astfel , cel puțin teoretic,sa îl învingă într-o presupusă confruntare fizică.
Dacă Isaac nu își oferă posibilitatea de a găsi destule cauze si explicații rezonabile care i-ar putea îndreptății acțiunile, Mary stă în puternic contrast cu el, având tendința de a exagera utilitatea capacitații intelectuale si de a găsi raționalizări comportamentale pentru fiecare individ. Regizorul însuși recunoaste că a cunoscut o serie de intelectuali care nu au înțelepciunea si profunzimea de a întelege unde stă esența unei probleme și că inteligența te poate duce doar până la un anumit punct, pe cand sensibilitatea si empatia pot lumina.
Acest handicap sentimental guverneaza și viața prietenilor, iubitelor si fostelor soții ale lui Isaac, care sub masca cinismului si a pseudo-intelectualității nu reușesc să se detașeze de greselile trecutului și îsi clădesc relații pe nesiguranțe lăuntrice și lamentări superficiale.
Într-una din primele scene ale filmului, Yale (Michael Murphy) îi destăinuie lui Isaac că are o aventura extraconjugală cu Mary (Diane Keaton), o jurnalistă pe care a cunoscut-o la o petrecere. Toata secvența este abil realizată, cu soția lui Yale, Emily (Anne Byrne Hoffman) si iubita de 17 ani a lui Isaac, Tracy (Mariel Hemingway) mergând în spatele celor doi pe străzile deloc ostentativ luminate ale Manhattan-ului.Toată confesiunea se petrece de-alungul unei lungi secvențe, Woody Allen refuzând să utilizeze editarea imaginilor , permițand astfel publicului să aiba impresia că este alaturi de personaje ascultând conversația fară sa fie brusc scos din atmosferă. Arătând capacitatea oamenilor de a-și găsi justificari pentru orice acțiune, Yale recunoaște că se urăște pentru micile scăpari extramaritale dar că nu își poate lua gândul de la Mary, pe care o descrie ca fiind o persoană tensionată ce se amagește ușor. Dar la fel de ușor se amagește și el când lasă de înțeles că acestă situație nu putea fi evitată. Prin simplul fapt că acceptă să iasă cu ea, chiar dacă la început într-o atmosferă amicală, ignorând predispoziția sa spre infidelitate ,el nu își neagă promisiunea unei eventuale relații mai serioase.
La rândul lui, Isaac , pedalează pe un iluzoriu teren etic, explicând celorlați, dar mai ales sieși cum este perfect conștient de diferența de vârstă dintre el si Tracy, dar tocmai faptul că o recunoste justifică relația aflată la limita legalitații (încadrata oficial ca ilegală, ea neavând 18 ani). Este perfect savuros cum Woody Allen gășeste în acest element al poveștii contestat de mulți un comic de situație specific, recunoscând amuzat că este mai în vârstă decât tatăl fetei putând astfel , cel puțin teoretic,sa îl învingă într-o presupusă confruntare fizică.
Dacă Isaac nu își oferă posibilitatea de a găsi destule cauze si explicații rezonabile care i-ar putea îndreptății acțiunile, Mary stă în puternic contrast cu el, având tendința de a exagera utilitatea capacitații intelectuale si de a găsi raționalizări comportamentale pentru fiecare individ. Regizorul însuși recunoaste că a cunoscut o serie de intelectuali care nu au înțelepciunea si profunzimea de a întelege unde stă esența unei probleme și că inteligența te poate duce doar până la un anumit punct, pe cand sensibilitatea si empatia pot lumina.
Și ce păcat că Isaac nu poate vedea verosimilul atașament al lui Tracy ca un semn ca relațiile nu trebuie explicate, ci mai presus de tot, trăite. Se pare că Isaac Davis si Alvy Singer nu s-au întâlnit , deoarce epifania de la finalul lui Annie Hall se traduce doar parțial si haotic în Manhattan. De ce Isaac preferă să aducă în prim plan motivele pentru care ar trebui să se despartă de Tracy și în același timp să aleagă justificările care îi arată de ce ar trebui să stea alaturi de Mary rezoneaza cu ce îi spune acceasta despre frumusețe (“ Totul este atât de subiectiv“ ) . E periculos să încerci sa iți cauți motivarea justificărilor, pentru că se poate aluneca într-un labirint labil care te poate reduce la un alienat sentimental. Până la final personajele par să realizeze pe marginea cărei stânci se află si își recuperează vulnerabilitatea prin acceptarea deloc patetică a trăirilor.
Într-o scenă profund dezarmantă și jucata fără greașeală, Isaac o duce (foarte sugestiv) la un shake pe Tracy si îi dă vestea că se vede cu o altă femeie de care crede că e indragostit. Fără falsă afectare, Mariel Hemingway, care posedă o demnitate debusolantă, începe să plângă, iar Isaac nu poate decât să o roage sa nu mai plângă, o rugă fără ecou ce subliniaza lipsa de implicare afectivă a scriitorului.
Într-o scenă profund dezarmantă și jucata fără greașeală, Isaac o duce (foarte sugestiv) la un shake pe Tracy si îi dă vestea că se vede cu o altă femeie de care crede că e indragostit. Fără falsă afectare, Mariel Hemingway, care posedă o demnitate debusolantă, începe să plângă, iar Isaac nu poate decât să o roage sa nu mai plângă, o rugă fără ecou ce subliniaza lipsa de implicare afectivă a scriitorului.
Regizorul recunoaște că a filmat pelicula în alb-negru pentru că așa își aduce aminte el New York-ul din copilărie. A putut să îl recreeze din reclame, filme sau fotografii , majoritatea alb-negru.
Astfel fotografiat, orașul nu își pierde din puls, expansivitate si expresivitate. Jocul subtil de lumini încadreaza scenele într-o umbră nostalgică ce îmbratișează personajele, potențându-le tragedia, sau entuziasmul ce pare de multe ori nejustificat.
În apartamentul lui Isaac singura sursă de lumina este Tracy, care pare că pâlpâie ca o stea pierdută în sufrageria si,extrapolând, în existenta redresabil aridă a protagonistului.
Astfel fotografiat, orașul nu își pierde din puls, expansivitate si expresivitate. Jocul subtil de lumini încadreaza scenele într-o umbră nostalgică ce îmbratișează personajele, potențându-le tragedia, sau entuziasmul ce pare de multe ori nejustificat.
În apartamentul lui Isaac singura sursă de lumina este Tracy, care pare că pâlpâie ca o stea pierdută în sufrageria si,extrapolând, în existenta redresabil aridă a protagonistului.
Spre final, filmul te îndeamnă la asumarea unui exercițiu de sinceritate, într-o scenă care evocă schimbările bruște de tonalitate ale filmelor anterioare ale lui Allen. Întins pe o canapea, Isaac se intreabă, de ce merita să traiești. Printre operele de artă menționate, Isaac recunoaste la final, parcă luat prin surprindere că, până la urmă, și chipul lui Tracy este un motiv suficient ca să vrea sa trăiască. În momentele de maximă onestitate ale personajelor,simți că toate artificile ce țin de limbajul plin de umor si cinism duc spre o recompensare profunda a publicului.
Ritmurile perfect imprevizibile are rapsodiei lui Gershwin se reflectă în dinamica relațiilor de pe ecran, care are când explozii de exaltare, când evoca elegiac tragedia singuratații. Subtil ,tonalitatea aceasta se remarcă si în scena finală a filmului.Nu e motiv de întristare că timpul relației lui Isaac cu Tracy pare să fi trecut. E un zâmbet resemnat, cel pe care îl afișează Isaac la sfîrșit, dar nu e o resemnare damnată ci una înscrisă în cercul incandescent al speranței.
CAST AND CREDITS
Distribuție: Woody Allen, Diane Keaton,Michael Murphy, Mariel Hemingway, Meryl Streep
Regizor: Woody Allen
Scenarist:Woody Allen,Marshall Brickman
Durata:96 min
Limba: engleza
Țara de origine:S.U.A
Premii și Nominalizări:Oscar(nominalizat)-Cea mai bună actrița in rol secundar (Mariel Hemingway)
Oscar (nominalizat) -Cel mai bun scenariu original (Woody Allen,Marshall Brickman)
BAFTA (castigat)-Cel mai bun film;Cel mai bun scenariu
Cesar (castigat)- Cel mai bun film strain
Distribuție: Woody Allen, Diane Keaton,Michael Murphy, Mariel Hemingway, Meryl Streep
Regizor: Woody Allen
Scenarist:Woody Allen,Marshall Brickman
Durata:96 min
Limba: engleza
Țara de origine:S.U.A
Premii și Nominalizări:Oscar(nominalizat)-Cea mai bună actrița in rol secundar (Mariel Hemingway)
Oscar (nominalizat) -Cel mai bun scenariu original (Woody Allen,Marshall Brickman)
BAFTA (castigat)-Cel mai bun film;Cel mai bun scenariu
Cesar (castigat)- Cel mai bun film strain